apoi, sunt zile..

am zile cand totul merge bine, ma bucur de cel mai mic lucru si nici nu incape loc de tristete. apoi, sunt zile ca acestea. cand mi-e inima grea, incercanata de nesomn, de viata prea multa. pur si simplu nu pot uita! nu pot uita gustul copilariei mele traita intens si dulce, cu gust de vara in plina iarna, nu pot uita muntii care m-au crescut, casa aceea de la ipotesti pe care am cunoscut-o amandoi ca fiind un loc de disperare si tristete impinsa pana dincolo de marginile nebuniei, lacul care nu a mai mai stiut sa traiasca de cand a plecat el, copacul protector din fata casei, baca aceea care inca astepta, clopotele Putnei, raul Moldovei, prundul, florile gradinii, praful campiei cand oile mergeau la pascut.. tu, contempland la fereastra ca Alescandri la conacul lui din vecinatate. nu pot uita, si uneori nici nu vreau. dar doare prea mult... stiind ca nu le voi mei revedea niciodata, nu le voi mai trai asa cu au fost, nimeni nu le va mai intelege, stiind ca totul s-a sfarsit! .. mai putin sufletul meu care e in continuare insangerat de viu, catastrofal de singur.. infruntand viata goala si urbana, asa cum o traiesc ceilalti: repetitiv, primitiv, satisfacator pentru ei, usoara si lipsita de ganduri sau de muzica apei.
dar, daca uit si eu, atunci cine va da mai departe mostenitrea asta? am ramas atat de putini..