impresia desteptarii

diminetile in galati.. entuziasm prostesc.. viata ce abia asteapta sa fie traita.. tinerete, simturi ascutite, caldura ce sta la panda ca o pisica flamanda in tinda unei case de tara asteptand pranzul, misorosuri proaspete, mirosuri vechi de combinat siderudurgic, praful asfaltului abia stropit (undeva in gara, acum pleaca un tren cu speranta) greierii neobositi ai gradinii din fata blocului, sentimentul profund al vicotoriei, ca linistea cetoasa a diminetii unei batalii sangeroase si nemuritoare, tramvaiele cu schimbul 1 care pleaca grabite si semiadorimite la nu-stiu-ce uzina, vecinii mei sforaind dormind linistit visurile ce de caldura noptii nu le-au putut imagina, vara mereu parca pe sfarsite desi nici nu a inceput, viata mereu parca pe sfarsite desi nici nu a inceput, gradina tigancilor lui eliade cu flroile lor proaspete si prafuite imprastiate intr-un petec de pamant parca parasit, geamurile tremurand de racoare si de forfota, emoria invierii primaverii traita in fiecare dimineata la orele 5, 5 si ceva, genunchii mei obositi care se tarasc pana la fereastra doar sa mai soarba o gura de aer vechi si nou in acelasi timp, vocile ingropate ale trecutului (dimineata nu se aud, aud doar viitorul) ochii mei incercanati de nesomul vietii, speranta ca maine dimineat anu ma voi mai trezi sa vad acelasi blocuri de praf, ci binecuvantarea izvoarelor de munte, asternuturile mereu curate si proaspete ale mamei, balconul protector al jocurilor mele copilaresti, fantomele jucariilor de plus, camera mea parca mai ieri vopsita roz, suspineele vietii copilului singur la parinti crescut in cutii de beton.. mult beton. eu ca un fiu risipitor intors la vechiul lui pamant.. poate pt ultima data sub aceasta forma.

fuga asta nebuna de trecut a flugerat in mine senzatia viitorului, dar partea ciudata abia acum incepe. astfel se sentimente nu le am oriunde, decat acasa, aici in camaruta mea statica, ingropata in nimicuri si neviata. cum poti sa simti viitorul intr-un oras in care trecutul pandeste la orice pasa proasta asteptand sa-i ia locul?

si cum se face ca nu am trait niciodata asa ceva in bucuresti, ci doar in cateva orasele europene de munte, cu oameni linistiti si muscate in geam? cum se face ca asfaltul buccurestean si zarva locuitorilor lui dimineata nu ma ajuta sa-mi doresc mai mult ci dinpotriva, ma inghite de parca nu as fi om, de parca nu as gandi?

as vrea sa pot descrie despartirea mea de anul 2 de facultate, despartirea mea de multe lucuri, chiar si de mine, chiar daca numai pt o vreme, dar nu reusesc. mereu urmatorul. nu m-a cutremurat sfarsitul calsei a 8-a, nu m-a impresionat banchetul de liceu si nici macar intalnirea de dupa rezultatele bacului. nu am plans la admitere de fericire si nu m-a entuziasmat nici o mutare in bucuresti. sunt goala? poate.. sau poate ca inca nu am trait ceva ce cu adevarat sa ma faca fericita ca sa ma poate misca intr-un fel. poate ca sentimentele exista, dar ele sunt scurte si de intensitate mare. doar primele zile ma mai trezesc din amortela asta. prima zi de scoala, prima zi a fiecarui an, frunzele toamnei in curtea scolii, catedra ca un altar, primul manual deschis, prima data cand am scris la tabla, prima dimineata cand am mers la liceu, prima zi de facultate, prima sesiune.. prima plecare. mereu prima. probabil ca e felul meu de a spune ca nu s-a terminat.. incepe, sau poate ca e doar felul meu de a nega cat de importanta e despartirea pt mine.. atat de dureroasa incat nu pot vorbi de ea, pot doar s-o sugerez si sa vorbesc de ceea ce va urma.

nu imi explic mule lucruri, multe din ce traiesc, dar probabil ca de data asta mai importanta e intrebarea decat raspunsul. cine stie?

6.26" 30 iunie 2006, galati