moilenfant

vineri, iunie 30, 2006

impresia desteptarii


diminetile in galati.. entuziasm prostesc.. viata ce abia asteapta sa fie traita.. tinerete, simturi ascutite, caldura ce sta la panda ca o pisica flamanda in tinda unei case de tara asteptand pranzul, misorosuri proaspete, mirosuri vechi de combinat siderudurgic, praful asfaltului abia stropit (undeva in gara, acum pleaca un tren cu speranta) greierii neobositi ai gradinii din fata blocului, sentimentul profund al vicotoriei, ca linistea cetoasa a diminetii unei batalii sangeroase si nemuritoare, tramvaiele cu schimbul 1 care pleaca grabite si semiadorimite la nu-stiu-ce uzina, vecinii mei sforaind dormind linistit visurile ce de caldura noptii nu le-au putut imagina, vara mereu parca pe sfarsite desi nici nu a inceput, viata mereu parca pe sfarsite desi nici nu a inceput, gradina tigancilor lui eliade cu flroile lor proaspete si prafuite imprastiate intr-un petec de pamant parca parasit, geamurile tremurand de racoare si de forfota, emoria invierii primaverii traita in fiecare dimineata la orele 5, 5 si ceva, genunchii mei obositi care se tarasc pana la fereastra doar sa mai soarba o gura de aer vechi si nou in acelasi timp, vocile ingropate ale trecutului (dimineata nu se aud, aud doar viitorul) ochii mei incercanati de nesomul vietii, speranta ca maine dimineat anu ma voi mai trezi sa vad acelasi blocuri de praf, ci binecuvantarea izvoarelor de munte, asternuturile mereu curate si proaspete ale mamei, balconul protector al jocurilor mele copilaresti, fantomele jucariilor de plus, camera mea parca mai ieri vopsita roz, suspineele vietii copilului singur la parinti crescut in cutii de beton.. mult beton. eu ca un fiu risipitor intors la vechiul lui pamant.. poate pt ultima data sub aceasta forma.
fuga asta nebuna de trecut a flugerat in mine senzatia viitorului, dar partea ciudata abia acum incepe. astfel se sentimente nu le am oriunde, decat acasa, aici in camaruta mea statica, ingropata in nimicuri si neviata. cum poti sa simti viitorul intr-un oras in care trecutul pandeste la orice pasa proasta asteptand sa-i ia locul?
si cum se face ca nu am trait niciodata asa ceva in bucuresti, ci doar in cateva orasele europene de munte, cu oameni linistiti si muscate in geam? cum se face ca asfaltul buccurestean si zarva locuitorilor lui dimineata nu ma ajuta sa-mi doresc mai mult ci dinpotriva, ma inghite de parca nu as fi om, de parca nu as gandi?
as vrea sa pot descrie despartirea mea de anul 2 de facultate, despartirea mea de multe lucuri, chiar si de mine, chiar daca numai pt o vreme, dar nu reusesc. mereu urmatorul. nu m-a cutremurat sfarsitul calsei a 8-a, nu m-a impresionat banchetul de liceu si nici macar intalnirea de dupa rezultatele bacului. nu am plans la admitere de fericire si nu m-a entuziasmat nici o mutare in bucuresti. sunt goala? poate.. sau poate ca inca nu am trait ceva ce cu adevarat sa ma faca fericita ca sa ma poate misca intr-un fel. poate ca sentimentele exista, dar ele sunt scurte si de intensitate mare. doar primele zile ma mai trezesc din amortela asta. prima zi de scoala, prima zi a fiecarui an, frunzele toamnei in curtea scolii, catedra ca un altar, primul manual deschis, prima data cand am scris la tabla, prima dimineata cand am mers la liceu, prima zi de facultate, prima sesiune.. prima plecare. mereu prima. probabil ca e felul meu de a spune ca nu s-a terminat.. incepe, sau poate ca e doar felul meu de a nega cat de importanta e despartirea pt mine.. atat de dureroasa incat nu pot vorbi de ea, pot doar s-o sugerez si sa vorbesc de ceea ce va urma.
nu imi explic mule lucruri, multe din ce traiesc, dar probabil ca de data asta mai importanta e intrebarea decat raspunsul. cine stie?
6.26" 30 iunie 2006, galati

miercuri, iunie 14, 2006

apoi, sunt zile..


am zile cand totul merge bine, ma bucur de cel mai mic lucru si nici nu incape loc de tristete. apoi, sunt zile ca acestea. cand mi-e inima grea, incercanata de nesomn, de viata prea multa. pur si simplu nu pot uita! nu pot uita gustul copilariei mele traita intens si dulce, cu gust de vara in plina iarna, nu pot uita muntii care m-au crescut, casa aceea de la ipotesti pe care am cunoscut-o amandoi ca fiind un loc de disperare si tristete impinsa pana dincolo de marginile nebuniei, lacul care nu a mai mai stiut sa traiasca de cand a plecat el, copacul protector din fata casei, baca aceea care inca astepta, clopotele Putnei, raul Moldovei, prundul, florile gradinii, praful campiei cand oile mergeau la pascut.. tu, contempland la fereastra ca Alescandri la conacul lui din vecinatate. nu pot uita, si uneori nici nu vreau. dar doare prea mult... stiind ca nu le voi mei revedea niciodata, nu le voi mai trai asa cu au fost, nimeni nu le va mai intelege, stiind ca totul s-a sfarsit! .. mai putin sufletul meu care e in continuare insangerat de viu, catastrofal de singur.. infruntand viata goala si urbana, asa cum o traiesc ceilalti: repetitiv, primitiv, satisfacator pentru ei, usoara si lipsita de ganduri sau de muzica apei.
dar, daca uit si eu, atunci cine va da mai departe mostenitrea asta? am ramas atat de putini..

sâmbătă, iunie 10, 2006

da-o mai departe!

exista oamneni care nu invata niciodata. nici o experienta a vietii nu-i pot schimba, sau intdrepta, sau corecta, sau macar sa le ridice niste semne de intrebare. evoluam, ne scimbam , in mare parte datorita experientelor care ne lovesc viata, omul nu ramane acelasi de la nastere pana la moarte. si totusi, se pare ca unii refuza cu orice chip sa lase natura sa-si urmeze cursul. pur si simplu nu vor, se opun gandirii. nu, nu incerc sa le caut o explicatie si nici nu vreau sa-i critic, dar mi-ar plcea sa stiu care e filosofia acestor oameni, care sunt valorile lor spirituale, pt ca sunt convinsa ca au.
ei ajung la un anumit puntc, un grad de cunoastere, dobandesc un anumit itp de inteligente, care difera de la unii al altii in functie de scolile frecventate, cartiel citite etc, si se opesc acolo. ca si cum ar spune, am facut destule, merit un premiu, gata! rafuz sa mai analizez sau sa mai stiu! problema nu e ca eu nu sunt asa, inteleg, oamanii sunt diferiti, problema e ca ei nu vad asa lucrurile. tocami asta e: ei nu inteleg de ce persoane ca mine isi pun probleme acolo unde ei nu vad ca ar fi, ba chiar mai mult, acuza si condamna astfel de oameni. "divesrsitatea nu duce la nimic bun!"
ce e de facut, ma intreb? nu imi vine sa cred ca ar trebui lasate lucrurile asa cum sunt, e prea simplu, e prea banal, e ca si cum s-au treminat problemele omenirii, toate enigmele au fost rezolvate, s-a terminat cu incalzirea globala, apa potabila nu va mai fi o r\problema, l-au gasit pe asasinul lui kenedy, toate cartiel arse in misteriose incendii au fost recuperate, toate poeziile scrise si toate edificiile terminate. nu, refuz sa treiesc asa! poate ca nu am sa am niciodata raspunsul la intrebarile mele, poate c asnici nu exista raspunsuri, dar uneori \, conteaza mai mult cum pui intrebarea decat raspunsul primit. de exeplu, nu inteleg c omul de langa tine, cel cu care ai impartit tot de 3 ani incoace, sa nu observe tristetea din ochii tai umezi. cum se poate sa nu sesizeze distanta si schimbarea dintre noi? s-au treminat intrebarile cu privire la relatia noastra? sau ele exista doar daca eu muncesc sa ofer mereu explicatii si raspunsuri? ma intreb ce sa intampla daca nu-i voi mai spune nimic de acum inainte. va avea curiozitatea sa descopere lucruile sigur sau nu va vedea nici de data asta problema? iata intrebari la care nu astept prea curand raspunsuri, nu pentru ca m-am resemnat sa le caut, ci pentru ca el nu mi le va da, si pana voi descoperi eu despre ce e vorba va curge multa apa pe dunare, ma scuzati , dambovita. depinde de peisaj.
totusi, oricum ai fi, orice strucuta anatomica ai avea, orice experiente de viata ai avea sau nu, a trece prin viata( cu tot ce presupune ea, feiricrem tristete) si a nu invata nimic din asta e ca si cum te-ai juca cu zapada langa o soba calda. inutil! la ce bun viata daca nu invatam nimic din ea. daca nici o experienta nu ne face mai buni, mai demni, mai curajosi, mai intelepti. pentru ca un lucru e sigur: aceste calitati se dobandesc nu se mostenesc! asa ca daca cineva din cei ce vor citi aceste randuri vor face macar efortul sa se gandesca la ce am spus,vreau sa cred ca totusi se poate face ceva cu creierele in catuse! trebuie mereu sa depasim limite, fie ca ele sutn foarte apropiate sau mai departe de cat ai crede. nu fiti timizi, extindeti-va!faceti-o! daca nu din curiozitatea mintii odihnite ca abia astepata sa lucreze, macar pentru trand - ignoranta nu mai e la moda sezonul asta! in fiecare zi, putin cate putin..

sms

cineva mi-a spus ca viata e frumoasa pentru ca are un sfarsit. totul e trait cu intensitatea disperarii. poate ca asa e dar, desi vorbim cu usurinta despre acest sfarsit , in realitate nu suntem niciodata pregatiti sa dam ochii cu el si cu atat mai putin sa-i suportam consecintele. probabil ca viata e frumoasa pentru ca e imprevizibila, pentru ca nu stii niciodata cu cine urmeaza sa te intalnesti, ce urmeaza sa ti se intample, un drum la mare care iti schimba viata, un articol intr-un ziar care te lumineaza, un eveniment care te schimba. dar e greu! nu stii intotdeauna cine va fi langa tine, fie ca e vorba de o sarbatorire sau de un bocet. nu stii cat de singur esti sau cat de plina iti e viata cu exactitate. tocmai pentru ca e imprevizibila.
am uneori senzatia ca nu ma pot baza decat pe mine, ca eu sunt singurul meu prieten, ca nimeni nu ma va cunoaste cu adevarat, nu ma va vedea din interior, asa cum ma simt, asa cum ma vad eu ca sunt. desigur, gresesc! rox a stiut cumva sa-mi fie mereu aproape. nu am inteles cum reuseste, si probabil ca nici nu ar trebui sa-mi explic. e ceva intuitiv, dincolo de explicatia logica a stiintei. ea. pur si simplu stie. ma stie! e o legatura ce nu o pot desprti distantele, diferentele de fus orar, trairile noaste interne diferite si cotradictorii. ma suna mereu l amomentul potrivit, desi se intempla sa nu vorbim uneori saptamani.
intr-o dupa amiaza, ma aflam in timp ca stateam in masina si priveam disperata caeasul in nebunia lui irevesibila, sacadata, ticaind mai presus de tine, sfidator, rox imi da mesaj pe mobil. "curaj, didi! si o sa descoperim o existenta libera, dincolo de aparenta unui corp garbov ce nu mai poate duce!"
la nici un minut, intr-o atmosfera de durere eminesciana si de ger gros, solid, pocnind in copaci, viata mea avea sa inceapa! incredibil. nu am sa uit momentul ala niciodata. ii sunt recunoscatoare pentru el, pentru ca nu m-a lasat singura.
si chiar asa, pana la urma, care e frumusetea vietii?

joi, iunie 08, 2006

pentru tine, mereu crini


vara imi este vestita de crini. sunt flori senzationale, se gandesc mult pana sa infloreaasca, si atunci cand o fac e cu tot sufletul. e perfect! mirosul e exact cat trebuie, albul e imacultat, cupa e eleganta si impunatoare! ei vestesc mereu ceva!un inceput. asa vedeam eu florile astea in copilarie. tata primea mereu crini de ziua lui. nu am inteles niciodata ce vedeau femeile atat de gingas, atat de sensibil in el ca sa-i daruiasca astfel de cadouri. mereu aceleasi flori. casa se umplea de mirosul lor usor amar si ademenitor, se stecura vara pe sub usi, se inmuiau peretii de suflet si petrecere. era o presimtire ce imi dadea fiori, stiam ca urmeaza un alt mod de viata: vara, vacante, liniste, mare, munte, tihna.insa acum nu mai e acelasi lucru. insemnatatea lor s-a schimbat pentru mine. acum e invers. acum ma dor. nu a ramas decat o amintire. nu cumpar nicioadata crini. si nici nu-i daruiesc. nu-mi plac! mirosul e atat de greu, ca si cum ar plange peste mine.
azi nu-ti pot aduce flori. e prea tarziu. nu-ti voi mai putea aduce crini niciodata, iar casa noasra nu va mai fi niciodata plina de mirosul lor amar si ademenitor, nu se va mai strecura vara pe sub usi, nu se vor mai inmuia peretii cu suflet si petrecere ca atunci cand ai fi implinit 50 de ani! si nu vei sti niciodata ce simt cu adevarat.. nimeni nu va sti.sa fii fericit , tati...
sa fii fericit!

duminică, iunie 04, 2006

de-ale mele...

Eehe! Si uite asa uitam invataturile de la parinti! Ele se tot duc... si te pomenesti ca parca iti mai aduci aminte cate ceva.. da' nu stii exact cum e. Imi povestea tata in copilarie, cand mergeam la Putna, despre tara, istorie, poezii, literatura, Stefan.. ba imi zicea chiar si un cantec. Azi nu-l mai stiu. Unde o fi plecat copilaria mea de atunci nu inteleg. Asa... m-am pomenit deodata mare, m-am trezit ca traiesc. Vremuri murdare, vesnica nepasare, copaci ce devin parcari, oameni ce sunt doar fiinte, caini salbatici, ganduri poetice mirosind zilnic a gunoi.
Oare cum era, dom'le, cantecul ala...?

vineri, iunie 02, 2006

enigma

domnule, am auzit în tinereţe o ghicitoare
Şi i-am uitat răspunsul.
,,Tenghelita,Menghelita,
De carcee,Tombolita.
Ghici, ce e?"
De vreo patruzeci de ani mă tot chinui
S-o dezleg,
Sau să-mi aduc aminte răspunsul.
M-am dus în satul în care-am auzit-o,
Am întrebat din om în om:
Nimeni nu ştia,O ghicitoare care-a dispărut.

Maica Mare, Maria Rădulescu Fălcoianu
Numită maica Rica, din comuna Redea, Romanaţi,
I-a spus în 1919 lui neica Ionescu,
Din Redea, ghicitoarea asta.
Când şi-a dat el seama c-a uitat raspunsul,
Maica Rica murise.
Şi de-atunci îl tot chinuie.
Dacă ar fi ca în poveşti, ar fi trebuit să i se taie
Capul.
Că nu poate dezlega enigma.
Dar nici ghicitoarea nu se mai poate dezlega singură
Şi se foloseşte de el, ca să-şi aducă aminte
Răspunsul.
Toate au avut un sens pe vremuri,
Şi au dispărut, fie sensul, fie cuvintele acestui sens.

,,Tenghelita,
Menghelita,
De carcee
Tombolita.
Ghici ce e?"

Nu cred c-o să ghicesc până mor,
Spune bătrânul, şi la colţul ochilor i se
Încreţeşte un zâmbet al ochilor, subţire.
Da, uite ţi-o spun şi eu dumitale.
Vezi dumneata că şi zicerile astea
Sunt ca nişte fântâni, care, dacă nu mai sunt sleite,
Se înfundă, cad ghizdurile şi creşte rogoz şi
Ardelul broaştei din ele.

Am văzut odată nişte oameni
Se uitau la o fântână, care se cam învechise.
Cumpăna se cam uşurase.
Unul a zis:
- De coinace trebuie să mai punem
Un fier de plug,Să atârne bine.
Să se cumpănească bine, aşa.
Fierul vechi de plug
Atârnând de cumpene,
Arând prin aer de câte ori
Se afunda galeataŞi iarăşi coborând cu brazda lui de cer...
Dacă mă-ntrebi unde s-au dus, toate, cum de-au dispărut
Nu ştiu ce să-ţi răspund.
Ca ,,Tenghelita, menghelita" aceea.

Ghici ce e?

marin sorescu